Cum e să fii în România o persoană cu disabilitate?

18 august 2004

O zi de vară care nu prevestea ceea ce urma să se întîmple.  Mergeam cu maşina în vizită la prieteni, un traseu scurt, de zece minute, stau în dreapta şoferului, încerc să profit de acest răgaz căutînd ceva în portofel … şi mă trezesc brusc la auzul sirenelor maşinilor de intervenţie, nerealizînd că de fapt am avut un accident groaznic. Un cal cu căruţă tăiase drumul din lateral, prin faţa maşinii care l-a prins în plin, calul aterizînd pe plafon, eu fiind imobilizată în centură în timpul impactului care mi-a provocat un  traumatism vertebro-medular cu leziune T4-T5.

Am ajuns la spital în Braşov de unde, în cîteva ore am fost trimisă la Bucureşti pe secţia neurochirurgie a spitalului Bagdasar Arsenie. Odată ajunsă aici am fost diagnosticată cu TVM grav, neavînd nici un control asupra corpului … Nedîndu-mi-se nici o şansă de supravieţuire, nu s-a făcut nici o intervenţie majoră asupra mea timp de zece zile, zile în care am fost semiconştientă, sedată, ca urmare a durerilor mari. În cele din urmă, medicii au hotărît intervenţia chirurgicală, moment mult aşteptat de mine, crezînd că aceasta va însemna sfîrşitul chinurilor. Dar, din păcate, a fost doar începutul acestei aventuri care mi-a schimbat total viaţa.

În urma intervenţiei chirurgicale, rezultatele nefiind pe măsura aşteptărilor mele, adică nu m-am ridicat din patul de spital şi nici n-am plecat acasă pe picioarele mele, aşa cum speram, am început să realizez ceea ce mi se întîmplase cu adevărat.

După o imobilizare de două luni, la pat, începe programul de recuperare, fiind preluată de un kinetoterapeut.  Transferată într-un scaun rulant am avut un atac de panică cînd am realizat că va fi unica modalitate prin care mă voi putea deplasa. De aici începe lungul drum al recuperării mele, drum care nu s-a terminat nici în ziua de azi.

După şapte luni petrecute în Bucureşti la spitalul Bagdasar Arsenie sunt trimisă la spitalul de recuperare din Băile Felix. Mediul e altul, sunt în grija unei întregi echipe de terapeuţi, mă acomodez foarte repede, fiind încurajată de un personal medical foarte binevoitor. Cunosc alte cazuri similare în cadrul programului de terapie ocupaţională; interacţionăm, încep să se lege prietenii, iar punctul culminant pentru mine e faptul că am ieşit pentru prima oară în oraş într-un scaun rulant după nouă luni de la accident, în mai 2005. Rezultatele încep să apară, pot să mă îmbrac singură, reuşesc să fac transferuri, psihic devin mai optimistă, vorbesc cu mai mare uşurinţă despre ce mi se întîmplă, stabilesc tot mai multe relaţii sociale şi evident, muncesc din ce în ce mai mult, realizînd că e singura modalitate prin care pot progresa.

 martie, 2006

Încep primele ridicări în picioare, lucru care mă ambiţionează şi mai tare. Pe distanţe scurte încep să folosesc cîrjele, mersul fiind totuşi departe de ceea ce înseamnă un mers normal. Sunt avertizată că mersul meu va avea un impact negativ asupra coloanei vertebrale dar am decis să-mi asum deja orice riscuri.

 2007

Renunţ la scaunul rulant! Continui cu programele de recuperare intense iar viaţa socială se conturează mult mai clar, apar diverse planuri de viaţă, cum ar fi să conduc o maşină, să urmez o facultate, să-mi asigur independenţa într-o oarecare măsură.

 2008

Realizez tot ce mi-am propus, urmez o facultate, conduc o maşină. Recuperarea nu mai e o prioritate, mă ocup mai mult de integrarea mea socială, încep să cîştig primii bani datorită propriei munci iar satisfacţiile sunt dublate de faptul că în ciuda disabilităţii am reuşit să-mi dovedesc calităţile.

2009-2010

Timpul se derulează foarte rapid, progresele nu le mai realizez, fiind acaparată de studii şi problemele cotidiene. Recuperarea cade pe plan secund, am ajuns la un nivel pe care, deocamdată, mi-e greu să-l depăşesc.

 2011

Realizez că sunt într-un punct mort, primesc semnale care mă avertizează că trebuie să-mi depăşesc condiţia şi simt că trebuie să mă decid să merg mai departe pe drumul care mă va duce spre ceea ce am fost înainte de accident.

noiembrie 2011

Nu regret nimic, cu toate că au trecut şapte ani. Tot ceea ce s-a întîmplat m-a făcut să devin un om mai puternic, mai încrezător şi mai sensibilă la suferinţa celorlalţi.                  

ILEANA

This entry was posted in Povestea ta. Bookmark the permalink.

One Response to Cum e să fii în România o persoană cu disabilitate?

  1. aurora rusu says:

    esti un OM cu adevarat puternic,ambitios,si care stii ce vrei de la viata…nu depinde totul de tine caci,cu siguranta,ai putea face si mai multe,atatea cate iti si doresti de fapt!nu ai spus prea multe,si cu toate ca iti cunosc povestea,ma sensibilizez de fiecare data cand am ocazia sa o mai ascult sau citesc…esti o fata minunata si ar trebuii sa invete mult de la tine si cei care sunt fara astfel de probleme si totusi isi autodramatizeaza starea mai mult decat e cazul!cine are ochi sa citeasca si cine are minte sa invete de la tine,din curajul si optimismul tau!
    multa sanatate si bafta in ceea ce iti doresti mai departe,caci stiu ca mai ai planuri marete si ca nu te-ai oprit AICI!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *